luni, 8 aprilie 2013

In cautare de explicatii

Suferinta in sine nu este lipsita de sens. Ea determina o incordare duhovniceasca, chiar radicala. Aceasta este opi­nia psihologului austriac Victor Frankl, care a petrecut cativa ani intr-un lagar de concentrare fascist. Suferinta trupeasca (care este cel mai greu de suportat) nimiceste in primul rand imaginile denaturate despre viata si moarte, despre cei apropiati si cei straini. O boala grava, apropierea mortii constituie un examen moral. Ea poate sa ne impuna sa vedem altfel viata, sa ne dam seama de limitarea noastra, de tragismul existentei si sa se termine cu o schimbare morala.

Sfantul Teofan Zavoratul spune:
Pe patul de boala are loc treierisul: cu cat se va lovi mai mult, cu atat vor fi mai multe graunte si va fi mai mare cantitatea de cereale treierate. Dupa aceea grauntele trebuie macinate la o piatra de moara, iar din faina obtinuta se va face aluat. Aluatul va fi lasat sa dospeasca si, mai tarziu, va fi bagat in cuptor in forma de paine. Iar la urma, painea va fi pusa la masa lui Dumnezeu”.
 
 Copilul nu intelege sensul suferintei, insa cu timpul cantitatea acestei suferinte poate trece in calitate. Cateodata apare o situatie paradoxala: daca judecam omeneste, nu ne este clar cum poate un copil sa ajunga la mantuire cu ajutorul unei boli cronice. Aceasta nu inseamna insa ca el a suferit in zadar. Nu! Oricat de dureros ar fi, boala este trimisa ca prin ea copilul sa creasca sanatos din punct de vedere duhovnicesc si cu o personalitate puternica. Intr-adevar,
„omul se naste pentru a suferi; dupa cum scanteile se nasc pentru a merge in sus” (Iov 5, 7).

In cazuri exceptionale, Pronia dumnezeiasca il ia pe copil din aceasta lume inainte ca el sa fi avut timp sa savarseasca pacate grave. Daca omul nu va putea suporta greutatile vietii, nu se va cai si „va ceda” moral, moartea lui, desi tragica, este totusi unica solutie de a rezolva aceasta problema. Bineinteles ca Dumnezeu ia in consi­derare toate imprejurarile: trasaturile de caracter dobandite, conditia educatiei, rugaciunile celor apropiati. Conform pedagogiei dumnezeiesti, este mai bine ca sufletul sa ajunga inca din copilarie in rai, decat odata cu trecerea anilor sa ajunga in iad din cauza pacatelor.

Un pustnic il ruga fierbinte pe Dumnezeu ca sa-i descopere judecatile dumnezeiesti si a luat ca nevointa post aspru. Dar Dumnezeu nu-i descoperea ceea ce dorea el sa afle. Calugarul nu inceta sa se roage si, in sfarsit, Dumnezeu s-a milostivit de el. Intr-o zi, pustnicul a pornit la drum dorind sa ajunga la un calugar batran care locuia departe. Atunci i-a aparut in cale un inger in chip de calugar, care s-a oferit sa-i fie insotitor. Pustnicul s-a bucurat mult si astfel amandoi au purces la drum.
A doua zi, calatorii s-au oprit pentru un popas in casa unui crestin. El i-a primit cu multa bucurie si cu mare cinste, le-a spalat picioarele, le-a dat ceva sa manance si le-a pregatit patul pentru odihna. Dimineata, cand oaspetii sa pregateau sa purceada din nou la drum, stapanul casei i-a rugat sa-i binecuvanteze copilul. Insa ingerul, atingandu-l pe copil, i-a luat sufletul. De durere, tatal nu a putut rosti nici un cuvant, iar pustnicul, ingrozit, a iesit din casa. Dupa el a iesit si ingerul calugar.
Peste putin timp, pustnicul a intrebat:
„Cine esti? Diavol sau inger? De ce ai luat sufletul copilului?”
insotitorul i-a raspuns:
Daca acest copil ar fi ramas in viata, ar fi devenit un om foarte rau. Dar tatal lui este un barbat drept si placut lui Dumnezeu, pentru ca face mult bine celor din jurul lui. De aceea am luat sufletul copilului, ca acesta sa se mantuiasca impreuna cu tatal sau. Iata ce-ti spun, batrane! Intoarce-te in chilia ta si nu-ti mai framanta mintea, caci caile Domnului sunt necunoscute, de aceea sa nu ceri ca sa le afli. Nu-ti va folosi la nimic”.
 Durerea parintilor la moartea copilului este nemarginita. A cunoaste si a masura aceasta nemarginire este doar in puterea lui Dumnezeu:
„Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3, 16).
„Caci pe El, Care n-a cunoscut pacatul, L-a facut pentru noi pacat, ca sa dobandim, intru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5,21).
Nu avem dreptul sa judecam pe cineva. Cu toate acestea, cei care, dintr-o durere prea mare pentru copiii dece­dati, ajung pana la descurajare, deznadejde, disperare si chiar la blasfemie, pacatuiesc.

Bineinteles, nu vom spune ca orice copil care s-a imbolnavit sau a murit ar fi devenit neaparat un om rau sau un criminal. Aceasta nu e obligatoriu. Suferintele copiilor au si un alt sens duhovnicesc.
Apostolul Ioan povesteste cum Hristos, iesind din Templul de la Ierusalim,
„a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” (In. 9, 1-3).

  Prin bolile grave ale copiilor, Dumnezeu vrea sa-i intelepteasca si sa-i intoarca pe calea cea dreapta pe parintii lor. Copiii care sufera pentru indreptarea parintilor lor vor primi viata vesnica si vor fi izbaviti de iad.
Pruncii fara de vina sufera pentru ca prin moartea lor zadarnica (nevinovata – K.Z.) sa primeasca viata nestricacioasa, iar parintii sa se invredniceasca de pocainta adevarata”.
 
Acesta insa nu a fàcut nici un rau» (Lc. 23, 40-41)”.
Copiii primesc asupra lor nevointa muceniciei pentru ca Dumnezeu sa miluiasca intreaga lume. Ei poarta o cru­ce de insemnatate universala. Dumnezeu nu se bucura de suferintele lor, dar datorita lor adultii au timp sa se pocaiasca. Cu parere de rau, din cauza nepocaintei si a inteleptirii de sine, din obisnuinta de a nu se gandi la propriile pacate, oamenii nu simt aceasta. Chiar si suferinta unui copil nevinovat nu reuseste intotdeauna sa mahneasca si sa smereasca o inima egoista si impietrita.
Exista copiii trimisi. Ni se pare ca ei nu sunt din aceasta lume, ci sunt insemnati de sus. Prin viata lor scurta si moar­tea lor, ei il marturisesc pe Dumnezeu. Prezenta lor ne invata rabdarea si credinta, ne apropie de Dumnezeu. Pe alesii Sai El ii inzestreaza cu darnicie, cu har. Cand privim pozele acestor copii, vedem in privirea lor si in intreg chipul lor, o lumina launtrica si o pace sufleteasca. Despre acesti copii, in popor se spune: „Are o fata ca de inger. Nu va trai mult”.
Pe langa cazurile de imbolnavire a copiilor, luand in considerare misiunea lor, crestinismul afirma si altceva: Uneori, moartea este trimisa copilului pentru ca el si-a implinit pana la capat menirea sa pe pamant si este vrednic sa intre in imparatia Cerurilor.
Placut fiind lui Dumnezeu, Domnul i-a iubit si, fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe pamant. A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul… 

In romanul lui F. M. Dostoievski „Fratii Karamazov” intalnim un fragment asemanator. La staretul Zosima, al carui prototip este Cuviosul Ambrozie de la Optina, a venit o femeie. Inima ii era indurerata de moartea fiului ei de trei ani.
Uite ce e, maicuta, rosti staretul. A fost oda­ta, in vechime, un mare sfant, si sfantul asta a vazut intr-o zi in biserica o femeie ce-si jelea ca si tine pruncul – avusese si ea un singur odor si Dumnezeu, tot asa, il chemase la Dansul. «Au nu stii tu, oare, a dojenit-o sfantul, cat de cutezatori sunt pruncii care se infatiseaza la scaunul Atotputernicului? Nimeni in toata imparatia Cerurilor nu se incumeta ca ei: Tu, Doamne, graiesc ei, ne-ai daruit viata si nici n-am apucat bine sa deschidem ochii, ca ne-ai si luat-o inapoi. Si atata se roaga si cuteaza sa ceara fara sfiala, ca Dumnezeu le da numaidecat harul ingeresc. Asa ca, zice sfantul, bucura-te, femeie, nu mai plange in zadar, caci fatul tau se afla acum in gradina lui Dumnezeu, printre ingerii din cer».”
Dupa parerea staretului Paisie Aghioritul, copiii mici sunt asemenea sfintilor ingeri. Daca mor, ei ajung direct in rai si se roaga pentru rude si apropiati.
Parintii primesc o rasplata duhovniceasca pentru acesti ingerasi si, invers, daca, dupa ce creste copilul alege o cale gresita, atunci si parintii patimesc.
De chinurile de dupa moarte sunt scutiti si copiii nebotezati, morti intrauterin sau in frageda copilarie. 


Printre cauzele duhovnicesti ale bolii si mortii copilului vom mentiona inca trei.
Uneori, Cel de Sus cheama copilul la El ca sa mosteneasca Imparatia Cereasca si sa simta evlavia parintilor. O astfel de incercare se da numai oamenilor care s-au maturizat duhovniceste.
Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam sa-l aduca pe singurul sau fiu, pe Isaac, ca ardere de tot. In ultima clipa, vazand credinta nestramutata si hotararea tatalui de a implini voia lui Dumnezeu, ingerul Domnului i-a spus:
Sa nu-ti ridici mana asupra copilului, nici sa-i faci vreun rau, caci acum cunosc ca te temi de Dumnezeu si pentru Mine nu ai crutat nici pe singurul tau fiu” (Fac. 22, 12).
Dupa aceea, EI l-a strigat a doua oara pe Avraam si a facut un legamant:
„… Te voi binecuvanta cu binecuvantarea Mea si voi inmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii si va stapani neamul tau cetatile dusmanilor sai. Si se vor binecuvanta prin neamul tau toate popoarele pamantului, pentru ca ai ascultat glasul Meu (Fac. 22, 17- 18).
Dupa cum vedem, Biblia relateaza nu despre cruzimea si despotismul lui Dumnezeu, ci despre un examen duhovnicesc. EI a fost trimis de sus numai dupa ce Pronia a lucrat mult la sufletul lui. Rezistand incercarii, Avraam a primit fagaduinta ca va deveni tatal tuturor celor ce cred Intr-Unul Dumnezeu si ca din urmasii lui se va naste Mantuitorul lumii, Hristos.
Pentru a incerca rabdarea dreptului Iov si ca sa-l invredniceasca de cununa muceniceasca, Dumnezeu a ingaduit satanei ca sa-i omoare toti copiii (vezi Iov 1, 19). Nu este cu neputinta ca printre ei sa se aflat prunci si ado­lescenti. Vom mentiona ca Iov s-a rugat pentru copiii lui inca din timpul vietii lor (vezi lov 1, 4-5). Nu exista nici o indoiala ca sufletele lor se odihnesc in locasurile ceresti. La sfarsitul incercarii,
„Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei”. Dupa multe suferinte, sfantul a trait in bogatie pana la 140 de ani si a avut sapte fii si trei fiice. El i-a vazut pe fiii fiilor lui pana la al patrulea neam si a murit „batran si incarcat de zile” (Iov 42, 12-17).
De multe ori, moartea prematura a copilului se explica prin dorinta parintilor de a-l stapani intru totul. Acesti copii sunt conceputi si crescuti doar pentru niste scopuri interesate, din motive egoiste, ceea ce mai mult dauneaza copilului decat ii aduce folos.

 Copiii nevinovati mor de timpuriu pentru ca parintii lor nu sunt vrednici de ei. Masura acestei nevrednicii o determina Judecatorul Ceresc, Care cunoaste tainele inimii.
Nu demult a avut loc o intamplare despre care s-a vorbit mult in presa, dar, mai ales, in cadrul emisiunii stirilor de dimineata „Radio Rusia”, din 9 octombrie 2001. O femeie din Marea Britanie (numele ei nu era mentionat) a nascut un copil bolnav de leucemie. Pen­tru a-l vindeca, exista o singura solutie, si anume, transplantul unor anumite tesuturi. In plus, trebuia ales un donator biologic compatibil. In caz contrar, se intampla respingerea tesuturilor transplantate si pacientul moare.
Nefericita mama a plecat in Chicago si cu ajutorul insamantarii artificiale a ramas insarcinata cu al doilea co­pil, fratele mai mic al fiului ei. Medicii au folosit tesuturile embrionului in calitate de „piese de schimb” pentru bolnavul de leucemie. In Marea Britanie acest tratament este interzis. Rezultatul operatiei nu a fost mentionat.
Motivele mamei sunt de inteles. Daca ar fi fost posibil, fara sa mai stea mult pe ganduri, ar fi donat chiar ea pro­pria maduva a oaselor, numai pentru a-si salva copilul. Este o jertfire nobila. Mama a dorit sa faca bine, dar oare intr-adevar a facut bine? Este crestineste sa cumperi sanatatea copilului cu pretul vietii altui copil, sa-l transformi pe om, impotriva voii lui, in material de constructie pen­tru un alt organism?
Deseori, copiii se trezesc prizonieri ai faradelegilor adultilor. Toti suntem legati prin relatiile social-economice si suntem membri ai unui singur trup social. Imbolnavirea unui organ provoaca boala, iar uneori chiar si moartea intregului organism. Regele Solomon ne invata:
„Prin binecuvantarea oamenilor drepti cetatea merge inainte, iar prin gura celor nelegiuiti ajunge rui­na (Pilde 11, 11).




Un reportaj tulburator difuzat in cadrul emisiunii “In premiera”, despre miile de copii romani cu boli rare si cumplite, “copii eroi”, cum au fost ei numiti in emisiune, eroi impreuna cu parintii lor, copii si parinti chinuiti si rastigniti zilnic, ale caror suferinte teribile, dar si ale caror seninatate si demnitate sufleteasca ne coplesesc, ne mustra si ne rusineaza fara drept de apel.
Apoi un articol cu povestea unui copil grec foarte credincios, Marios, care a purtat, pana la 17 ani, o boala cumplita degenerativa, intr-o stare de pace plina de intelepciune, de bucurie matura si de recunostinta incredibile, ce nu pot fi explicate decat prin puterea sfintitoare a harului, care l-a inundat cu mangaierea Sa.
Aceste Golgote vii si cotidiene care se petrec astazi, langa noi, ne rusineaza si ne mustra cu putere, daca a mai ramas cel putin o farama de constiinta si de sensibilitate in noi, pe toti cei care, relativ sanatosi fiind si ducand o viata inca destul de linistita si de normala, ba unii chiar foarte confortabila si rasfatata, nu stim sa mai pretuim nimic, nu stim sau uitam foarte usor sa fim recunoscatori pentru tot ceea ce am primit.
Ceea ce nu stim sau uitam prea usor ne invata aceste imagini, care ne fac sa ne dam seama cat de ingrozitor de vinovati ne facem si noi, cu fiecare mic pacat pe care il savarsim sau cu fiecare mica placere egoista pe care ne-o ingaduim, pentru inca un cui nevazut batut in trupurile sfasiate, fragile si frante ale acestor suflete nevinovate si in cele ale parintilor care patimesc muceniceste impreuna cu ei.
Vazand aceste drame si incercand sa ne transpunem in locul celor care le traiesc, reusim, abia acum, sa desprindem putin din zgura care ne impietreste inimile si sa intelegem ca jertfa unor astfel de oameni si suferinta unor astfel de copii, precum si a tuturor fratilor nostri de pe pamant care sufera si se chinuie cum noi nu cutezam nici cu gandul sa ne inchipuim, nu ne mai poate lasa sa traim ca pana acum. Suntem datori, foarte datori, mult prea datori!
 
 
 
 
As vrea sa cred ca am inteles ceva...dar cand e vorba de propiul copil e greu te agati de aceste istorioare...si totusi caut raspunsuri...si totusi cred ca Raducu e unul dintre copiii trimisi...
 
Te iubesc, ingerasul meu! Mami si tati sunt langa tine chiar daca ne desparte spatiul si timpul.

3 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.

    RăspundețiȘtergere